Acasă Comuna Bulzești Bulzești – un spectacol viu

Bulzești – un spectacol viu

102
0
DISTRIBUIȚI

Oana Bogzaru

sursa: york.ro

Există cuvinte care devin cu adevărat sălbatice atunci când încerci să reconstitui trecutul unui om. Nu se lasă nicidecum îmblânzite și suspină necontenit, căci vor să se întoarcă îndată la matcă, acolo, unde le este locul. Cel mult, le putem convoca pentru a rescrie, încă o dată, o poveste numită Marin Sorescu. Dacă ești student la actorie, îl știi de la admitere. Cineva sigur avea un volum din „La lilieci” în geantă sau poate îți aduce aminte de vreo iubită de mult uitată, căreia îi dedicai poezii. Pe câțiva i-a învățat să fugă de-acasă, acolo, unde „vulturii merg prin zăpadă pe picioare” și „fel de fel de șerpi și lighioane fac bule de aer și baloane”. Desigur, aceste „localizări” în timp și spațiu mai pot fi degustate doar de romantici. Pentru cei care sunt abonați fideli la realitate, povestea începe în 1936, în Bulzești, Oltenia. Tot de prin împrejurimi se trage un alt confrate, Eugène Ionesco, iar puțin mai sus pe hartă, își face apariția Constantin Brâncuși. Deși alăturarea de nume nu e deloc întâmplătoare, Marin Sorescu rămâne „acasă” și continuă să fie profund înrădăcinat în spațiul și în spiritul românesc. Mai trebuie precizat că personajul în cauză își spune singur povestea, cu acele cuvinte care se îmblânzesc numai cu umor și foarte puțină amărăciune, numai cât să aibă gust. Așadar…

Bulzești – un spectacol viu

Pe vremuri, în comuna Bulzești umblau Dumnezeu și cu Sfântul Petru. Erau îmbrăcați în straie albe și duceau în mână toiege de gutui. Nu au venit pe cai albi, așa cum se aștepta toată lumea, ci pe jos, ca sărăntocii. În rest, „în Bulzești totul se desfășoară în modul cel mai normal, fără surprize”. Tot aici, în 1936 (an bisect), într-o zi specială de 29 februarie, se năștea Marin Sorescu. La doar 37 de ani, Nicolița Sorescu, mama sa, rămânea văduvă și urma să-și crească singură cei șase copii. Lumea copilăriei încape cu greu în cele șase volume denumite „La lilieci” publicate între 1973 și 1995, ultimul fiind tipărit postum, în 1998. Într-una dintre poezii evocă singura imagine care i-a rămas legată de tatăl său: „De felul lui se zice că era foarte blând, visător, seara se suia pe o plastă de fân și se uita la stele. Scria și poezii. Pe una a publicat-o, încrustând-o cu briceagul pe o plută tânără pe Dobreț, singura lui tipăritură în timpul vieții, care a tot crescut cu copacul și a avut mare influență asupra mea”.

„La lilieci” este, de fapt, numele cimitirului din Bulzești, aici, la pomană de ziua morților, se mănâncă cea mai bună varză cu carne. Se ciocnesc cănile cu țuică, se zice bogdaproste, apoi femeile își jelesc morții dintr-un capăt în celălalt al cimitirului. Fiecare poezie e un spectacol, o imagine din care se revarsă o lume în care viața și moartea nu sunt delimitate, ci merg mână în mână. În Bulzești există nebuni, se întâmplă minuni și „duminica oamenii n-au porecle”, iar Sorescu nu se poate dezice de acest fond spiritual primit drept moștenire. Acolo oamenii ar fi tot stat la discuții cu Dumnezeu, că doar aveau atâtea probleme, numai să aibă el timp să le asculte pe toate. Veta lui Iedu ar fi știut ce să zică! Numai că ei nu i s-a arătat, ci lui Lungu, că altfel i-ar fi relatat toate câte i s-au întâmplat. De exemplu, „ieri mi s-a umflat boul – așa degeaba – și-a pleznit. Bărbatul mi-a pleznit pe front – copiii o să-i fac slugi. Ăla din pătuiag știe toate astea? Tu, dacă ți s-a arătat, de ce-ai stat ca Mutu Ioncicăi? O fi venit să afle, să-i fi spus tot, dar auzi tu, tot”. Bulzeștiul este scena teatrului din sat care precede scena teatrului citadin, iar personajele soresciene din viitoarele piese vor fi construite din această plămadă, din lut țărănesc.

Până „La lilieci”, Marin Sorescu se declară „Singur printre poeți”, trece și prin „Tinerețea lui Don Quijote” și să nu uităm „Unde fugim de-acasă?”… Ultima dintre ele se anunța deja a fi aproape teatru, aproape poeme, aproape povești, deci până la teatru în sine n-a mai trecut decât un an.

Din 1968 începe Setea muntelui de sare

În 1968 este publicată pentru prima dată, în Luceafărul, piesa „Iona”, iar la scurt timp apar „Paracliserul” și „Matca”, luând naștere astfel trilogia „Setea muntelui de sare”. Toate cele trei piese au fost scrise în perioada comunismului când toate credințele, speranțele erau reduse la tăcere și ființa umană în sine era anihilată. În cartea sa de eseuri, „Starea de destin”, Sorescu analizează cu ironia-i caracteristică piesele lui Albert Camus, „Caligula”, „Neînțelegerea” și „Starea de asediu” și ajunge la concluzia că „eroii lui Camus trăiesc pe un pământ ca o minge desumflată… Oamenii nu-s făcuți spre a fi fericiți. Pământul nu era făcut spre a fi lăcașul iubirii și înfrățirii între oameni. Brrr! Ți se face pielea de găină sub soare”. Aici se întrevede spiritul moștenit din satul său Bulzești, unde vii se amestecau cu morții. Viziunea lui Camus „e mult prea drastică, prea rece, personajele „dinamitează și sunt dinamitate. Se agită, gesticulează enorm, nu dorm, comit crime. Dar nu se căiesc, sau dacă o fac, o fac într-o doară, nu dostoiesvkian”. Între Sorescu și creatorul omului revoltat se cască o prăpastie traversată, însă, de o punte de admirație și respect. Spiritului românesc și celui oltenesc, îndeosebi, nu-i surâde o lume devalorizată complet și de un tragic imuabil marcat de inexistența unei forțe superioare. Însă, ambii dramaturgi sunt legați de același nucleu tematic: viața și moartea. Doar că unul pășește cu un pas mai în față, unde parcă se zărește o stea, o speranță exprimată alegoric și care modifică bezna lăuntrică. Finalurile din piesele soresciene însă, spun povestea singure. O să „răzbim noi cumva la lumină”, doar „așa, de sufletul meu”, deci „respiră”.

Valentin Silvestru a fost cuprins întru totul de spiritul și de originalitatea lui Marin Sorescu, poate pentru că el însuși și-a dorit să întocmească o carte despre teatrul lui, pornind de la versul nescris „Teme-te și speră”. Pentru el, acest dramaturg este un inventator și „creatorul tragediei ontologice, al tragi-comediei istorice, al speciei moderne de dramă ritualică românească, al monodramei”.

În 1968, la Teatrul Mic avea loc premiera piesei „Iona” în regia lui Andrei Șerban, cu actorul George Constantin în rolul principal, iar în 1979 aceeași piesă îi aducea lui Sorescu Premiul Academiei Române.

Marin Sorescu, zis și l’adolescent terrible

Dacă Eugène Ionesco a considerat că cel mai bine ar fi să-și teoretizeze singur teatrul, Marin Sorescu, pus față în față cu opera sa, transmite senzația omului care vede pentru prima dată un tablou și e rugat să întrevadă sensul liniilor și al culorilor. Tot ce-și amintește despre Iona este că într-o limbă veche, oricare ar fi ea, „Io” înseamnă eu. Pentru cel care citește, „eu” poate fi oricine sau lumea întreagă. Cu alte cuvinte, „eu” e poezie. Dincolo de versuri în rimă sau albe, dincolo de acte și tablouri, de proză și eseuri, dincolo de literatură e spiritul copilului care vede prima oară Craiova din car, a celui care pune pe seama urșilor și a vulpilor gândirea abstractă, care îl trage în țeapă pe însuși Vlad Țepeș, ca mai apoi să ia la purificat toată tragedia antică și să ajungă la concluzia că „Antigona e leită taică-su” sau că „intelectualii mor duminica, iar Sofocle reprezintă o miercure binecuvântată”. Acesta este l’adolescent terrible care dinamitează orice academism și orice tradiție, de la tragedia antică și până la filosofia existențialistă a lui Camus. Demontează prin inteligența critică și remontează în spirit ludic și ironic cuvinte, sintagme, idei, cam orice îi cade în mână. E aproape imposibil să rămâi serios când deschizi pentru prima dată „La lilieci” și uneori ți se face dor să fugi de-acasă, mai exact în „capitala bazaconiei”.

Asemenea lui Brâncuși, seva și esența sa se trag din spațiul autohton și nu întâmplător, ambii au ales același drum, cel al simplificării. Unul a sculptat o Coloană a Infinitului din sicrie și o Masă a Tăcerii unde își dau întâlnire morții cu viii, pe când celălalt s-a îmbibat de tot ceea ce înseamnă cultură anonimă, colectivă și comic specific poporului nostru.

Marin Sorescu creează o filosofie specifică românului în care ideea de luptă nu e vizibilă, nici măcar în piesele istorice nu se scot armele la înaintare. În fond, românul n-a fost niciodată un războinic, nu a pornit niciodată cu sabia înainte, ci cu sufletul. „Trece și asta”, a zis el văzând moartea în față. Poate de aici ni se trag toate, ar spune Sorescu. Indiferent de circusmtanțe, el rămâne un optimist, mândru de originile sale, fascinat de universul copilăriei, de Bulzești, apoi de lumea întreagă.

În 1981, într-un interviu din România literară, Marin Sorescu era întrebat: „Care a fost faptul sau întâmplarea extraordinară pe care ați trăit-o până acum?” Răspunsul: „Faptul de a te fi născut este o întâmplare extraordinară. Eu nu-mi revin din această întâmplare nici acum”. Poetul, prozatorul, dramaturgul, eseistul Marin Sorescu s-a stins din viață pe 8 decembrie 1996, după o scurtă trecere prin Paris. Se pare că, între timp, acest adolescent terrible s-a înțelepțit, înainte de a cuceri, a înțeles, iar acum trimite vești de dincolo și aproape râzând îmi face semn „să încetăm o clipă gălăgia din gând și să ascultăm cum începe lumea din pământ”.

DISTRIBUIȚI
Articolul precedentHotărâri 2014
Articolul următorDe vizitat

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here